De treci codrii de aramă...

Toamna

Din hora frunzelor, pe-alei 

Ridică vântul pulberi fine. 

Din suflet izvorăsc suspine. 

Din soare nu mai sar scântei. 

 

 

În gogoşari sunt vâlvătăi, 

Sunt munţi de varză şi cartofi. 

Sandalele devin pantofi, 

Pătrunde frigul în odăi.

 

 

Îşi caută şi-şi află loc 

În care-o sta ascuns la iarnă, 

Privind ironic către foc, 

Va şuiera când n-o să doarmă.

 

 

Gutuile râd din ferestre 

Spre ruginiul din grădini. 

Perete alb, păsări măiestre, 

Umbre născute din lumini. 

 

 

Mii de culori se împletesc 

Din şanţuri până hăt, departe. 

Gâze prin tufe robotesc 

Cătând culcuşuri pentru noapte. 

 

 

Se odihnesc pentru o clipă 

Şi-o iau din nou din loc la fel. 

Spre alte spaţii bat aripă, 

Bondarii bâzâie-n pastel. 

 

 

Şi păsări cântă fără tihnă 

Şi se aruncă din înalt. 

Sunt largi covoare pe asfalt 

De frunze căutând odihnă. 

 

 

Te-ai îngropa adânc sub ele 

Printre castane, nuci şi ghindă, 

Privind spre cerul fără stele. 

Prin iederi foc o să se-aprindă. 

 

 

Ai aştepta să-nceapă ploaie, 

Să-ngheţe picurând natura. 

Cu pere moi ţi-ai umple gura 

Visând în jilţul din odaie.

 

 

 

13 noiembrie 2010 Varianta îmbunătăţită

 

 

Fonetic Wind Quintet - Night Journey

Vis amăgitor de toamnă

Din cerul plin cu speranţele noastre curge lumina rece şi umedă a miezului de zi. 

Stropi invizibili acoperă totul cu o mantie de ceaţă .

 Norii aleargă grăbiţi pe traseele mute ale cerului de toamnă, scăpând , când şi când, razele prizoniere ale soarelui rece şi depărtat. 

Se regrupează grăbiţi, stingându-le scânteia .

Frunze răpite de vânt se trezesc purtate printre  perdele de ploaie rece, trăind experienţa  zborului. 

Frunze , păsări, păsări, frunze, se confundă în feeria plutirii.

Un covor stacojiu, desfăşurat jur împrejur cât vezi cu ochii, din care nu se mai ridică decât stoluri de vrăbii gureşe şi neastâmpărate, se compune transformându-se continuu. 

Hârjonindu-se, înaripatele pornesc după următorul stol de frunze pe care le vor însoţi în  ultimul lor vis de toamnă.

Vântul fluieră  a tristeţe prin fereastra întredeschisă.

Zgomote, în care se împletesc intuite activităţile omeneşti, susţin cerul plumburiu,  precum cariatidele, întruchipând mişcarea, viaţa, lipsa singurătăţii, prezenţa personajelor pe scena vieţii.

Grăbite sau placide, prezente sau visătoare, siluetele străzii se perindă prin lumină ca personajele din metal ale unui orologiu nevăzut, marcând cu prezenţa  trecerea ireversibilă a timpului. 

Vrăbiile acoperă, din când în când, simfonia clepsidrei cu refrenul ciripitului  .

O mână de firimituri le sporeşte vigoarea, ca apoi, brusc, corul fâlfâitor să se retragă spre adăpostul vişinului ce plânge cu lacrimi de frunze.

Este tonică prezenţa lor permanentă în decor. Agitaţia lor stenică se transmite fericit sufletului meu, alungând melancolia răvăşitoare, spre întunericul şi tăcerea nopţilor friguroase  care vor veni.

Soarele, tot mai obosit, îşi ia la revedere strălucind  în drumul  către apus. 

Ce pot să-ţi spun de toamna mea

 

Privesc în zări, departe, cum creşte întrebarea,

Ca valul răvăşind nisipu-ascuns în prund.

Prin frunze obosite caut în gând cărarea,

Când ochii tăi miraţi aşteptă să răspund.

 

Povestea despre toamnă re-nvie amintiri,

Despre "A fost odată" şi rostul lui în viaţă.

De caii albi cu aripi, de lacrimi şi iubiri,

Ce-n jocul lui, destinul, a înşirat pe aţă .

 

Plutiri, căderi surpriză, dureri neîmpăcate,

Au tot roit în juru-mi, în pulberi, largi, de vis.

Mândrie şi orgoliu, cu greu înduplecate,

Ascunse-n compromisuri, au fost al vieţii bis.

 

M-am complăcut ilogic, crezând candid minciuna,

În ochi adânci ca marea, sau chipuri ca bujorul.

Am descifrat secrete, privind în drumu-i luna,

Trecând prin neagra noapte, ducând departe dorul.

 

În frunzele căzute, plutind în cercuri line,

M-am odihnit adesea, sorbindu-le culoarea.

În moartea lor discretă, căzute peste mine,

Am tremurat privind cum tace disperarea .

 

Şi uite! Mai departe, în timp, spaţiu, sau loc,

Mă mişc, tot înainte, purtând tăceri de vis.

Mă-ntorc privind trecutul, prin stropul de noroc,

Convins fiind că drumul nu duce-n paradis.

 

 

Valentin Boeru

21 sept 2010