Din cerul plin cu speranţele noastre curge lumina rece şi umedă a miezului de zi.
Stropi invizibili acoperă totul cu o mantie de ceaţă .
Norii aleargă grăbiţi pe traseele mute ale cerului de toamnă, scăpând , când şi când, razele prizoniere ale soarelui rece şi depărtat.
Se regrupează grăbiţi, stingându-le scânteia .
Frunze răpite de vânt se trezesc purtate printre perdele de ploaie rece, trăind experienţa zborului.
Frunze , păsări, păsări, frunze, se confundă în feeria plutirii.
Un covor stacojiu, desfăşurat jur împrejur cât vezi cu ochii, din care nu se mai ridică decât stoluri de vrăbii gureşe şi neastâmpărate, se compune transformându-se continuu.
Hârjonindu-se, înaripatele pornesc după următorul stol de frunze pe care le vor însoţi în ultimul lor vis de toamnă.
Vântul fluieră a tristeţe prin fereastra întredeschisă.
Zgomote, în care se împletesc intuite activităţile omeneşti, susţin cerul plumburiu, precum cariatidele, întruchipând mişcarea, viaţa, lipsa singurătăţii, prezenţa personajelor pe scena vieţii.
Grăbite sau placide, prezente sau visătoare, siluetele străzii se perindă prin lumină ca personajele din metal ale unui orologiu nevăzut, marcând cu prezenţa trecerea ireversibilă a timpului.
Vrăbiile acoperă, din când în când, simfonia clepsidrei cu refrenul ciripitului .
O mână de firimituri le sporeşte vigoarea, ca apoi, brusc, corul fâlfâitor să se retragă spre adăpostul vişinului ce plânge cu lacrimi de frunze.
Este tonică prezenţa lor permanentă în decor. Agitaţia lor stenică se transmite fericit sufletului meu, alungând melancolia răvăşitoare, spre întunericul şi tăcerea nopţilor friguroase care vor veni.
Soarele, tot mai obosit, îşi ia la revedere strălucind în drumul către apus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu