Recviem

Istoria strigă la noi:

„Staţi liniştiţi la „locurili voastre”!

Valuri de guri înspumate se agită cât vezi cu ochii.

Torentele se izbesc de centrul pieţei,

al centrul ţării,

al vieţii,

ticăind a sfârşit.

Tzunami, se strigă ...

Nu vă fie frică, răspunde ecoul,

chiar dacă nu pică...

Panică!

Vuiete!

Spuma minciunii acoperă totul cu găuri de steag

prin care se văd chipuri transfigurate de tineri.

Cu pieptul gol,

cu sclipiri în priviri,

cu gloanţe în inimi.

Zâmbesc angelic de dincolo de timp.

Au trecut hotarele vieţii

liberi,

albi,

anesteziaţi de fericirea iluziei libertăţii,

atinsă cu vârfurile degetelor lor fragile,

vibrând spasmodic,

eliberaţi de sinele confuz,

de teamă,

oferindu-şi viaţa,

pentru o clipă de libertate.

Cea mai lungă clipă,

cea mai dureroasă,

a întâlnirii cu adevărul ucigător,

mirajul  libertăţii.

Prizonieri ai minciunii,

Zornăind lanţuri nevăzuta din vorbe,

privim ca babele prin gaura cheii

în gaura din drapel.

Eterul încă vibrează:

„Alo! Alo!…Staţi liniştiţi la locurile voastre”…

În inimă duhoare de fum,

dezamăgire,

frig,

foame,

incertitudini...

Istorie!

Vechiul Bucuresti in imagini - fotografii vechi gravuri - micul Paris - ...

De treci codrii de aramă...

Toamna

Din hora frunzelor, pe-alei 

Ridică vântul pulberi fine. 

Din suflet izvorăsc suspine. 

Din soare nu mai sar scântei. 

 

 

În gogoşari sunt vâlvătăi, 

Sunt munţi de varză şi cartofi. 

Sandalele devin pantofi, 

Pătrunde frigul în odăi.

 

 

Îşi caută şi-şi află loc 

În care-o sta ascuns la iarnă, 

Privind ironic către foc, 

Va şuiera când n-o să doarmă.

 

 

Gutuile râd din ferestre 

Spre ruginiul din grădini. 

Perete alb, păsări măiestre, 

Umbre născute din lumini. 

 

 

Mii de culori se împletesc 

Din şanţuri până hăt, departe. 

Gâze prin tufe robotesc 

Cătând culcuşuri pentru noapte. 

 

 

Se odihnesc pentru o clipă 

Şi-o iau din nou din loc la fel. 

Spre alte spaţii bat aripă, 

Bondarii bâzâie-n pastel. 

 

 

Şi păsări cântă fără tihnă 

Şi se aruncă din înalt. 

Sunt largi covoare pe asfalt 

De frunze căutând odihnă. 

 

 

Te-ai îngropa adânc sub ele 

Printre castane, nuci şi ghindă, 

Privind spre cerul fără stele. 

Prin iederi foc o să se-aprindă. 

 

 

Ai aştepta să-nceapă ploaie, 

Să-ngheţe picurând natura. 

Cu pere moi ţi-ai umple gura 

Visând în jilţul din odaie.

 

 

 

13 noiembrie 2010 Varianta îmbunătăţită

 

 

Fonetic Wind Quintet - Night Journey

Vis amăgitor de toamnă

Din cerul plin cu speranţele noastre curge lumina rece şi umedă a miezului de zi. 

Stropi invizibili acoperă totul cu o mantie de ceaţă .

 Norii aleargă grăbiţi pe traseele mute ale cerului de toamnă, scăpând , când şi când, razele prizoniere ale soarelui rece şi depărtat. 

Se regrupează grăbiţi, stingându-le scânteia .

Frunze răpite de vânt se trezesc purtate printre  perdele de ploaie rece, trăind experienţa  zborului. 

Frunze , păsări, păsări, frunze, se confundă în feeria plutirii.

Un covor stacojiu, desfăşurat jur împrejur cât vezi cu ochii, din care nu se mai ridică decât stoluri de vrăbii gureşe şi neastâmpărate, se compune transformându-se continuu. 

Hârjonindu-se, înaripatele pornesc după următorul stol de frunze pe care le vor însoţi în  ultimul lor vis de toamnă.

Vântul fluieră  a tristeţe prin fereastra întredeschisă.

Zgomote, în care se împletesc intuite activităţile omeneşti, susţin cerul plumburiu,  precum cariatidele, întruchipând mişcarea, viaţa, lipsa singurătăţii, prezenţa personajelor pe scena vieţii.

Grăbite sau placide, prezente sau visătoare, siluetele străzii se perindă prin lumină ca personajele din metal ale unui orologiu nevăzut, marcând cu prezenţa  trecerea ireversibilă a timpului. 

Vrăbiile acoperă, din când în când, simfonia clepsidrei cu refrenul ciripitului  .

O mână de firimituri le sporeşte vigoarea, ca apoi, brusc, corul fâlfâitor să se retragă spre adăpostul vişinului ce plânge cu lacrimi de frunze.

Este tonică prezenţa lor permanentă în decor. Agitaţia lor stenică se transmite fericit sufletului meu, alungând melancolia răvăşitoare, spre întunericul şi tăcerea nopţilor friguroase  care vor veni.

Soarele, tot mai obosit, îşi ia la revedere strălucind  în drumul  către apus. 

Ce pot să-ţi spun de toamna mea

 

Privesc în zări, departe, cum creşte întrebarea,

Ca valul răvăşind nisipu-ascuns în prund.

Prin frunze obosite caut în gând cărarea,

Când ochii tăi miraţi aşteptă să răspund.

 

Povestea despre toamnă re-nvie amintiri,

Despre "A fost odată" şi rostul lui în viaţă.

De caii albi cu aripi, de lacrimi şi iubiri,

Ce-n jocul lui, destinul, a înşirat pe aţă .

 

Plutiri, căderi surpriză, dureri neîmpăcate,

Au tot roit în juru-mi, în pulberi, largi, de vis.

Mândrie şi orgoliu, cu greu înduplecate,

Ascunse-n compromisuri, au fost al vieţii bis.

 

M-am complăcut ilogic, crezând candid minciuna,

În ochi adânci ca marea, sau chipuri ca bujorul.

Am descifrat secrete, privind în drumu-i luna,

Trecând prin neagra noapte, ducând departe dorul.

 

În frunzele căzute, plutind în cercuri line,

M-am odihnit adesea, sorbindu-le culoarea.

În moartea lor discretă, căzute peste mine,

Am tremurat privind cum tace disperarea .

 

Şi uite! Mai departe, în timp, spaţiu, sau loc,

Mă mişc, tot înainte, purtând tăceri de vis.

Mă-ntorc privind trecutul, prin stropul de noroc,

Convins fiind că drumul nu duce-n paradis.

 

 

Valentin Boeru

21 sept 2010

Urăsc pe acei ce ascund în secrete

 Şi vorbesc în şarade descriind viaţa mea.

 Iubesc pe cei drepţi cu trasee discrete

 Ce-au ştiut cu decenţă să perinde prin ea.

 

 Iubesc carnavalul, dar urăsc ipocriţii;

 Nu-mi plac cabotinii, cei ce beau sau tâmpiţii;

 Nu-mi place tupeul care-aduce tristeţe,

 Nici falsa asprime fără pic de fineţe.

 

Nu-mi place minciuna, sfidarea, dezmăţul.

 Nu cred în puterea ce-o are dezvăţul.

 Nu pot să trec puntea însoţind vreun drac.

 Refuz să gândesc c-aş putea rău să fac.

 

Mă feresc de ispita ce are-n ea răzbunarea

 Şi visez lumi în care va conta individul,

 Fără curţi şi instanţe să aplice valoarea.

 Conştiinţa, bun simţul definind combativul.

 

Utopii! O să spuneţi, voi lipsiţi de speranţă,

 Nu-i acces la dreptate cum am vrea să existe.

 Vor mai fi epoci acre, vor mai fi vremuri triste

 Va mai fi cum e astăzi, recuzată instanţă.

VINE VARA !

 

 

 

Miroase-a vară pe alei,

A frunze obosite de mişcare.

În tei vor fi explozii

De arome şi culoare,

Cireşele vor deveni cercei.

 

Se pregăteşte câmpul

De maci să se aprindă.

Ca jerbe de scântei

În noapte licuricii,

Pe spini de trandafiri,

Plutind or să se prindă.

 

 

În întuneric coruri,

De greieri fără tihnă,

Vor concura tenace,

Ţânţarii şi căldura.

O moarte parfumată

Ascunde-n crini natura.

Lăsând la întâmplare

Ce suflet să cuprindă.

 

Hipnotizat e omul

Cuprins de-aceste toate.

Mai vesel, fără ţintă

Şi fără de motiv,

 

Mai altruist încearcă

Să fie şi socoate,

Că e ceva în juru-i,

Ce-l face emotiv.

 

E vară peste raiul

În care vieţuieşte.

Un nod în gât, de bine,

Îl lasă-adesea mut.

 

În jurul lui se schimbă

Decorul ne-ntrerupt,

Prin zâmbet şi tăcere,

Uimit, se primeneşte.

 

În lacrimi de iubire ,

Vor înota iubiţi,

Visând că-i altfel viaţa,

Iar ei sunt fericiţi.

 

…

 

Parcă nicicând pe plaiuri

N-au fost atâtea flori.

Din meri şi din cireşi,

Cad nesfârşit ninsori.

 

 

 

Mai 1997

 

 

 

SECVENŢE

E martie

Vezi cum prin văi, timidă, se bucură natura?

Pe creste, sub zăpadă, simţi iarba cum se naşte?

În crânguri şi poiene pluteşte dor de-a paşte.

A început sezonul când totu-n jur renaşte.

 

Ne părăseşte frigul ce acoperea pământul;

În iarba, mâine nouă, va fi stăpân iar vântul;

Pe florile câmpiei vor poposi albine;

În jur sunt iar condiţii să ne gândim la bine.

 

Cuprins de nostalgie ai mai dori să ningă,

Acum, când rândunica va săgeta curând.

Cu glasuri cristaline se-aud copii râzând,

Visând la îngheţata ce focul o să-l stingă.

 

E primăvară iar! E cald! E bucurie!

În zare plutesc fumuri şi zboară funigei.

Se tunde-n boltă via, ca vinul bun să fie.

În turme-nfometate apar mulţimi de miei.

 

Hai să plecăm aiurea, uitând în cui paltonul!

Să ne-mbătăm cu aroma zambilei ce-nfloreşte!

Să ne gândim la paşte, când va renaşte Domnul,

Mişcându-ne în aer ca-n apă micul peşte.

 

Şi ameţiţi de soare, de mugurii ce crapă,

De cristalinul zării, de muşte şi albine,

Să mirosim pământul din urmele de sapă

Şi copleşiţi de vise să ne scăldăm în bine.

 

Morocănoasa mină şi grija pentru mâine,

Să le lăsăm o clipă, o oră, ziua toată.

Să ne-mbătăm cu roua, cea vie şi curată,

În care, ea, natura e proaspăt azi spălată.

 

Vor reveni acasă, mister din depărtare,

Cu aripi obosite, lungi şiruri de cocori,

Dând semn să-nceapă munca, pe azi pustii ogoare,

Mulţimea truditoare ce-o umple câmpu-n zori.

 

Să fie primăvară în suflete ca-n drum!

Învăluiţi în vraja misterelor din muguri

Şi ameţiţi de zeama ce-n toamnă era-n struguri,

Să plângem motivând c-avem sub pleoape fum.

Valentin Boeru