sâmbătă, 4 decembrie 2010
luni, 8 noiembrie 2010
De treci codrii de aramă...
Toamna
Din hora frunzelor, pe-alei
Ridică vântul pulberi fine.
Din suflet izvorăsc suspine.
Din soare nu mai sar scântei.
În gogoşari sunt vâlvătăi,
Sunt munţi de varză şi cartofi.
Sandalele devin pantofi,
Pătrunde frigul în odăi.
Îşi caută şi-şi află loc
În care-o sta ascuns la iarnă,
Privind ironic către foc,
Va şuiera când n-o să doarmă.
Gutuile râd din ferestre
Spre ruginiul din grădini.
Perete alb, păsări măiestre,
Umbre născute din lumini.
Mii de culori se împletesc
Din şanţuri până hăt, departe.
Gâze prin tufe robotesc
Cătând culcuşuri pentru noapte.
Se odihnesc pentru o clipă
Şi-o iau din nou din loc la fel.
Spre alte spaţii bat aripă,
Bondarii bâzâie-n pastel.
Şi păsări cântă fără tihnă
Şi se aruncă din înalt.
Sunt largi covoare pe asfalt
De frunze căutând odihnă.
Te-ai îngropa adânc sub ele
Printre castane, nuci şi ghindă,
Privind spre cerul fără stele.
Prin iederi foc o să se-aprindă.
Ai aştepta să-nceapă ploaie,
Să-ngheţe picurând natura.
Cu pere moi ţi-ai umple gura
Visând în jilţul din odaie.
13 noiembrie 2010 Varianta îmbunătăţită
vineri, 29 octombrie 2010
luni, 25 octombrie 2010
Vis amăgitor de toamnă
Din cerul plin cu speranţele noastre curge lumina rece şi umedă a miezului de zi.
Stropi invizibili acoperă totul cu o mantie de ceaţă .
Norii aleargă grăbiţi pe traseele mute ale cerului de toamnă, scăpând , când şi când, razele prizoniere ale soarelui rece şi depărtat.
Se regrupează grăbiţi, stingându-le scânteia .
Frunze răpite de vânt se trezesc purtate printre perdele de ploaie rece, trăind experienţa zborului.
Frunze , păsări, păsări, frunze, se confundă în feeria plutirii.
Un covor stacojiu, desfăşurat jur împrejur cât vezi cu ochii, din care nu se mai ridică decât stoluri de vrăbii gureşe şi neastâmpărate, se compune transformându-se continuu.
Hârjonindu-se, înaripatele pornesc după următorul stol de frunze pe care le vor însoţi în ultimul lor vis de toamnă.
Vântul fluieră a tristeţe prin fereastra întredeschisă.
Zgomote, în care se împletesc intuite activităţile omeneşti, susţin cerul plumburiu, precum cariatidele, întruchipând mişcarea, viaţa, lipsa singurătăţii, prezenţa personajelor pe scena vieţii.
Grăbite sau placide, prezente sau visătoare, siluetele străzii se perindă prin lumină ca personajele din metal ale unui orologiu nevăzut, marcând cu prezenţa trecerea ireversibilă a timpului.
Vrăbiile acoperă, din când în când, simfonia clepsidrei cu refrenul ciripitului .
O mână de firimituri le sporeşte vigoarea, ca apoi, brusc, corul fâlfâitor să se retragă spre adăpostul vişinului ce plânge cu lacrimi de frunze.
Este tonică prezenţa lor permanentă în decor. Agitaţia lor stenică se transmite fericit sufletului meu, alungând melancolia răvăşitoare, spre întunericul şi tăcerea nopţilor friguroase care vor veni.
Soarele, tot mai obosit, îşi ia la revedere strălucind în drumul către apus.