Ce pot să-ţi spun de toamna mea

 

Privesc în zări, departe, cum creşte întrebarea,

Ca valul răvăşind nisipu-ascuns în prund.

Prin frunze obosite caut în gând cărarea,

Când ochii tăi miraţi aşteptă să răspund.

 

Povestea despre toamnă re-nvie amintiri,

Despre "A fost odată" şi rostul lui în viaţă.

De caii albi cu aripi, de lacrimi şi iubiri,

Ce-n jocul lui, destinul, a înşirat pe aţă .

 

Plutiri, căderi surpriză, dureri neîmpăcate,

Au tot roit în juru-mi, în pulberi, largi, de vis.

Mândrie şi orgoliu, cu greu înduplecate,

Ascunse-n compromisuri, au fost al vieţii bis.

 

M-am complăcut ilogic, crezând candid minciuna,

În ochi adânci ca marea, sau chipuri ca bujorul.

Am descifrat secrete, privind în drumu-i luna,

Trecând prin neagra noapte, ducând departe dorul.

 

În frunzele căzute, plutind în cercuri line,

M-am odihnit adesea, sorbindu-le culoarea.

În moartea lor discretă, căzute peste mine,

Am tremurat privind cum tace disperarea .

 

Şi uite! Mai departe, în timp, spaţiu, sau loc,

Mă mişc, tot înainte, purtând tăceri de vis.

Mă-ntorc privind trecutul, prin stropul de noroc,

Convins fiind că drumul nu duce-n paradis.

 

 

Valentin Boeru

21 sept 2010

Urăsc pe acei ce ascund în secrete

 Şi vorbesc în şarade descriind viaţa mea.

 Iubesc pe cei drepţi cu trasee discrete

 Ce-au ştiut cu decenţă să perinde prin ea.

 

 Iubesc carnavalul, dar urăsc ipocriţii;

 Nu-mi plac cabotinii, cei ce beau sau tâmpiţii;

 Nu-mi place tupeul care-aduce tristeţe,

 Nici falsa asprime fără pic de fineţe.

 

Nu-mi place minciuna, sfidarea, dezmăţul.

 Nu cred în puterea ce-o are dezvăţul.

 Nu pot să trec puntea însoţind vreun drac.

 Refuz să gândesc c-aş putea rău să fac.

 

Mă feresc de ispita ce are-n ea răzbunarea

 Şi visez lumi în care va conta individul,

 Fără curţi şi instanţe să aplice valoarea.

 Conştiinţa, bun simţul definind combativul.

 

Utopii! O să spuneţi, voi lipsiţi de speranţă,

 Nu-i acces la dreptate cum am vrea să existe.

 Vor mai fi epoci acre, vor mai fi vremuri triste

 Va mai fi cum e astăzi, recuzată instanţă.

VINE VARA !

 

 

 

Miroase-a vară pe alei,

A frunze obosite de mişcare.

În tei vor fi explozii

De arome şi culoare,

Cireşele vor deveni cercei.

 

Se pregăteşte câmpul

De maci să se aprindă.

Ca jerbe de scântei

În noapte licuricii,

Pe spini de trandafiri,

Plutind or să se prindă.

 

 

În întuneric coruri,

De greieri fără tihnă,

Vor concura tenace,

Ţânţarii şi căldura.

O moarte parfumată

Ascunde-n crini natura.

Lăsând la întâmplare

Ce suflet să cuprindă.

 

Hipnotizat e omul

Cuprins de-aceste toate.

Mai vesel, fără ţintă

Şi fără de motiv,

 

Mai altruist încearcă

Să fie şi socoate,

Că e ceva în juru-i,

Ce-l face emotiv.

 

E vară peste raiul

În care vieţuieşte.

Un nod în gât, de bine,

Îl lasă-adesea mut.

 

În jurul lui se schimbă

Decorul ne-ntrerupt,

Prin zâmbet şi tăcere,

Uimit, se primeneşte.

 

În lacrimi de iubire ,

Vor înota iubiţi,

Visând că-i altfel viaţa,

Iar ei sunt fericiţi.

 

…

 

Parcă nicicând pe plaiuri

N-au fost atâtea flori.

Din meri şi din cireşi,

Cad nesfârşit ninsori.

 

 

 

Mai 1997

 

 

 

SECVENŢE

E martie

Vezi cum prin văi, timidă, se bucură natura?

Pe creste, sub zăpadă, simţi iarba cum se naşte?

În crânguri şi poiene pluteşte dor de-a paşte.

A început sezonul când totu-n jur renaşte.

 

Ne părăseşte frigul ce acoperea pământul;

În iarba, mâine nouă, va fi stăpân iar vântul;

Pe florile câmpiei vor poposi albine;

În jur sunt iar condiţii să ne gândim la bine.

 

Cuprins de nostalgie ai mai dori să ningă,

Acum, când rândunica va săgeta curând.

Cu glasuri cristaline se-aud copii râzând,

Visând la îngheţata ce focul o să-l stingă.

 

E primăvară iar! E cald! E bucurie!

În zare plutesc fumuri şi zboară funigei.

Se tunde-n boltă via, ca vinul bun să fie.

În turme-nfometate apar mulţimi de miei.

 

Hai să plecăm aiurea, uitând în cui paltonul!

Să ne-mbătăm cu aroma zambilei ce-nfloreşte!

Să ne gândim la paşte, când va renaşte Domnul,

Mişcându-ne în aer ca-n apă micul peşte.

 

Şi ameţiţi de soare, de mugurii ce crapă,

De cristalinul zării, de muşte şi albine,

Să mirosim pământul din urmele de sapă

Şi copleşiţi de vise să ne scăldăm în bine.

 

Morocănoasa mină şi grija pentru mâine,

Să le lăsăm o clipă, o oră, ziua toată.

Să ne-mbătăm cu roua, cea vie şi curată,

În care, ea, natura e proaspăt azi spălată.

 

Vor reveni acasă, mister din depărtare,

Cu aripi obosite, lungi şiruri de cocori,

Dând semn să-nceapă munca, pe azi pustii ogoare,

Mulţimea truditoare ce-o umple câmpu-n zori.

 

Să fie primăvară în suflete ca-n drum!

Învăluiţi în vraja misterelor din muguri

Şi ameţiţi de zeama ce-n toamnă era-n struguri,

Să plângem motivând c-avem sub pleoape fum.

Valentin Boeru